„Călin Georgescu, ultima speranță, Călin Georgescu, ultima speranță!”
Pe scandarea aceasta s-au urcat Călin Georgescu și Cristela în mașină, la BEC, după cea mai oribilă îmbulzeală pe care am prins-o vreodată la un protest.
Și când auzi scandarea asta, înțelegi de ce unii dintre simpatizanții înfocați nu acceptă nicio critică la adresa lui CG. Înțelegi de ce nu le pasă de cipuri, de lupoaice, de Bolivia, de SVR, de Rusia, de absolut nimic. Înțelegi de ce unii dintre ei te urăsc cu patimă dacă spui ceva negativ despre idolul lor. Georgescu e ultima lor speranță. Și nu-și pot permite s-o piardă.
Nici nu știi cum să descrii atmosfera de azi de la BEC. Scandări, multă ură. În special contra Digi și Antena. Față de toata presa, în general, dar Digi și Antena au tratament preferențial. Îmbrânceli. Urâte, spre violente. Dure.
Iar la venirea lui CG… dezastru. Am fost împinsă pe vremuri de cefele late ale lui Dragnea. Am fost la multe proteste în viață, dar niciodată nu a fost atât de rău ca azi. Am încercat, ca și restul presei, să ajung cu microfonul lângă CG. Burcea și încă un bodyguard cu păr grizonat mă împingeau sistematic ca să nu mă apropii de el. Deseori cu antebrațele proptite în stomacul meu. Și tot ei strigau: „Nu împinge, nu împinge.” Asta în timp ce împingeau cu duritate de oțel.
Am strigat spre CG să le spună bodyguarzilor lui să nu mai împingă în halul ăla. Nicio reacție, evident. Am strigat și spre jandarmii de lângă mine să ne protejeze un pic, să le ceară alora să nu mai împingă atât de brutal. Nicio reacție, evident.
În mulțimea de protestatari, mulți virulenți. O fată numai că nu plângea de ură, spurcându-i pe cei de la Digi. Se înroșise la față, se umflase de atâta țipat.
La plecare, bărbați cu fețe de interlopi au făcut cordon din nou în spatele lui CG. Fețe de-a dreptul de cuțitari, unii. Alții doar de bătăuși. Unii păreau oameni normali. Și poate or și fi în viața de zi cu zi. Acolo însă erau doar mașini de împins presa.
La final însă, mi-a părut rău, rău de tot, de oamenii de la protest. Nu de cei cu ochii holbați de ură, deși un pic chiar și de ei. Mi-a părut rău tare de cei păcăliți. Am luat interviu unui domn spre 60 de ani, cred, din Târgoviște. Un om necăjit, amărât, un om care a muncit toată viața lui. Mâini bătătorite de muncă. Un om care își punea speranța în CG. Un om vrăjit de discursul lui. Ce să-i spui omului acela? M-a ținut, după interviu, să-mi povestească ce viața grea are el. L-am crezut. Mi-a părut rău de el. Dar cum să-l scoți de sub hipnoză? Ce faci când Georgescu este ultima lui speranță?
Un alt tânăr, care-l vedea pe Putin patriot (of, Doamne), povestea cum a plecat să muncească în străinătate și și-a lăsat în urmă copilul. Ți se rupe inima de ei. Oamenii ăia merită altceva. Nu știu cum îi vom scoate de acolo…
Am plecat aproape împleticindu-mă din îmbulzeală, apostrofată de o doamnă care ne-a certat că, din cauza noastră, a presei, nu s-a putut apropia de CG. 100 de metri și am intrat în altă lume. Un tânăr cânta, la chitară, Sound of Silence. Oameni se plimbau liniștiți prin Centrul Vechi, fete frumoase aveau buchete de flori de la iubiții lor. O altă Românie, normală. Unde viața curgea firesc.
Mi s-a pus un nod în gât.
Am lăsat 5 lei în cutia din fața ghitaristului și am plecat. Recunoscătoare pentru stropul vindecător de frumos. Și pe măsură ce lăsam în urmă scandările și vuietul protestului care continua, pe drum tineri luminoși, cu ochi sclipind de inteligență și viața, mergeau pe străzi, desprinși din cu totul alt film. Cel al normalității și speranței.
Loredana Diacu | Epoch Times Romania
media advertising
